Vorbe de duh vândute la plic

martisorulDe aproape o săptămână, Copoul s-a colorat în alb și roșu. Treci vrând-nevrând, în drumul tău spre facultate, pe lângă mesele care gem sub greutatea mărțișoarelor. Însoțit permanent de frigul ce mușcă pătrunzător, abia dacă mai dai atenție produselor, darămite comercianților. Tarabele  sînt pline de chinezării ce par aduse direct de la Dragonul Roşu, Bucureşti. Altfel nu se explică de ce fiecare comerciant are acelaşi tip de produse. Mulţi pretind însă că le-au lucrat personal. Puţini sunt cei care admit că singurul efort depus a fost la ambalarea lor.

“Poftiți, domnișoară, că am făcut două facultăți și am ajuns să vând mărțișoare”, îmi spune un bărbat pe la vreo 30 de ani. “Da, da, Economie și Istorie, să nu vă mire. Am făcut în viața asta de toate, numai facultățile mele nu m-au ajutat. Acum încerc să scot un ban din comerț.” Îmi face inventarul mărfii sale: cercei, brăţări, aranjamente florale de plastic şi zeci de tipuri de mărţişoare. Recunoaşte însă că nu reuşeşte să îi atragă pe tineri cu astfel de produse. „Mai mult bătrînii se apleacă peste masa asta”.

La un metru distanță de dezamăgitul fost student, dau peste un alt vânzător. Interesant la el este faptul că, tâmplar de meserie, a lucrat în Salina de la Praid mult timp. E ungur și a ajuns, prin prieteni, tocmai la Iași, pentru că la el, tradiția mărțișorului nu există. “Uite, din partea mea” și îmi întinde un ambalaj cu o broscuță bătută în diamante. Îi mulțumesc, surprinsă și mă afund și mai mult în mulțime. Aflu că banii îi motivează pe majoritatea: un tânăr de 19 ani suportă gerul zilnic, de pe 22 februarie încoace, pentru 60 lei pe zi. Un altul se laudă că toată marfa e făcută de “însuși mânuța mea”. Plasticul chinezesc îl dă de gol însă. Un cuplu muncește pentru fiica lor de trei ani: “Merge greu, domnișoară. Omul, sau studentul, că sunt o droaie aici pe Copou, se hotărăște încet. Azi ochește ceva, mâine sau abia poimâine, dacă are bani, vine și cumpără”.

Printre puţinii cercei lucrați de mână, decorațiuni de lut și veșnicele brățări în culorile fanilor Dinamo, un bătrânel cu ochi albaștri, limpezi, îmi arată o cutie de mărțișoare lucrate de el: ”Ca să nu o iau razna. Depresia e la modă”. Îmi spune că a folosit scoici uitate de 30 de ani în subsolul casei sale. „Le vând la un preț derizoriu, 1 leu. Chiar și așa, s-a dus tradiția, tinerii nu au bani de dat pe cadouri ieftine”. Sare cu discuţia la subiecte de viaţă şi îmi amintește că ducem o luptă continuă și că nimic nu mai merge în țara asta. „Domnișoară, ascultați la mine, să aveți mereu o doză mică de nesimțire la dumneavoastră. Altfel, ne vedem la balamuc.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s