Cum se țin copiii de mînă în Africa

730480_470952989636423_586930931_n

„Eu ar trebui acum să întreb, după șa­se luni acolo, la 6.000 de kilometri de­părtare de casă, ce părere aveți voi des­pre Africa”.  Mădălin Bărbuț abia s-a întors de trei săptămîni din Coasta de Fil­deș. Îi citești în ochii mici, întredes­chiși și în gesturile ușor agitate că în­că nu și-a găsit locul înapoi în țară. „În ca­pul meu lucrurile nu sînt încă așezate bi­ne, trebuie să se mai pună praful pe ex­periența asta.” În minte i se îng­ră­mă­desc amintiri despre oamenii pe care i-a cu­noscut, despre drumurile pe care le-a stră­bătut sau despre mîncarea ce i-a dat bătăi de cap încă din prima lună și ca­re l-a adus pe patul de spital. „Ăsta a fost norocul meu, să ajung să mă operez de apendicită tocmai în Africa”.

Însă după două luni de zile deja ju­ca fotbal cu copiii africani. „Îmi amin­tesc cum la început mă luau de mînă și se mirau de părul meu, diferit de al lor, creț, pe care îl vedeau zilnic.” Zîm­beș­te cînd îmi spune că un țînc l-a întrebat dacă îi poate lua un fir de păr. „Mi-a spus că va avea grijă de el”, mai adaugă Mă­dălin cu un glas vioi. Pe continentul ne­gru a ajuns ca misionar, fiind student în anul al cincilea pastoral la Ins­ti­tu­tul Romano-Catolic „Sf. Iosif” din Iași. În fiecare lună vizita peste 20 de sate îm­preună cu încă un prieten și cu preotul ce îi însoțea, unde citeau rugăciuni în fran­ceză cu copiii sau participau la li­tur­ghii.

Plînsul, șters prin dans

„Rugile lor se rezumau la dans de ce­le mai multe ori. Mișcările făcute pe melodiile acompaniate de tamburine erau calea prin care ei ajungeau la di­vi­nitate.” Oamenii din tribul Baule, în care Mădălin și-a petrecut cele șase luni de misionariat, dansează chiar și la în­mormîntări. Tînărul de 23 de ani își amin­tește cum o bătrînă i-a spus că a­tunci cînd e tristă, dansează pentru a ui­ta de gîndurile rele. „M-a mirat cel mai mult că ei acceptă totul ca pe un dat și nu se revoltă în general împotriva lu­cru­rilor care li se întîmplă”. Pînă și moar­tea o acceptă cu seninătate, îmi la­să Mădălin de înțeles. A văzut o­da­tă cum o fetiță se stingea în ochii pă­rin­ți­lor, cu fața și burta foarte umflate, bol­navă de malarie. „Am întrebat o în­gri­jitoare de ce nu o duc la spital. Mi-a spus că nu au bani. I-am zis să nu se su­pere pe mine, da’ «la înmormîntare au bani»?” Femeia i-a dat dreptate. Fe­ti­ța s-ar fi stins dacă nu ar fi dus-o într-un final să primească îngrijiri. Însă, îmi spu­ne Mădălin, chiar dacă ar fi murit, du­pă trei-patru ore de la îngropare ar fi ui­tat-o, primii copii decedați conside­rîn­du-se a fi o pedeapsă pentru pă­rinți.

Le-a înțeles însă, după un timp, obi­ceiurile. S-a acomodat cu mîn­ca­rea tradițională, futu, „un fel de piure de ba­nane furajere fierte”. Însă de carnea de șarpe sau de muștele prăjite nu s-a a­tins. Iar pentru a nu-i jigni cu refuzul său, le arăta semnul operației de apen­dicită și îl înțelegeau. „Nu m-au întrebat «de ce?». Nu au ridicat pumnul spre cer că un străin i-a refuzat. Au acceptat pur și simplu, fără să se complice așa cum o facem noi. Ei doar trăiesc și as­ta le e de ajuns.”

Text publicat în Opinia Veche, Iași, 10 iunie 2013

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s