Lecţie norvegiană de şofat

I-am înjurat pe toţi. În egoismul meu pur, am înjurat toţi şoferii din România care m-au călcat vreodată pe bătăturile mele de pieton declarat. Fie că mai aveau puţin şi treceau peste mine pe zebră, că îşi foloseau ca debilii claxoanele în trafic, că mă udau din cap până la chilot sau fie că era prea aglomerat pe carosabil, nu m-am abţinut vreodată în a-mi expune sentimentele cu sinceritate. Ba chiar şi atunci când nu aveam dreptate (nu am permis de conducere, regulile de circulaţie mă bagă de multe ori în ceaţă). Doar aşa. Din egoism.

1167964_643437929008274_1053816809_nA trebuit să ajung într-un orăşel din Norvegia ca să îmi pot clăti gura şi să nu mai blagoslovesc în trafic. Nu că aş fi uitat cum se face, obiceiul meu e încă acolo, adormit ca un mic monstru, mereu gata-gata să atace. Calmul norvegienilor pomenit aici te dă gata chiar şi când vine vorba de o banală trecere de pietoni.

Nu am băgat de seamă din prima obiceiul şoferilor de aici. L-am conştientizat abia când mi-am dat seama că e enervant, din moment ce eram obişnuită cu nerăbdarea şi nervii şoferilor de acasă. Dacă te văd că te apropii de zebră, încetinesc instantaneu. Conform obiceiului meu de a mă proteja, dobândit atât de bine acasă (atât cât se poate, în aiureala mea constantă), prefer să îi las să treacă şi apoi să îmi văd şi eu liniştită de drum. Cu ei însă nu se poate. Poţi să le gesticulezi cât vrei la început şi să o faci pe politicosul, că tot nu se clintesc. Pietonul/biciclistul are prioritate.

Umblă o vorbă pe aici. Se zice că şoferii norvegieni sunt atât de politicoşi faţă de cei care trec strada, că uneori opresc la treceri de pietoni chiar când nu e nimeni pe ea. Asta încă nu am văzut, dar sigur nu o să mă şocheze când o să se întâmple să asist la o scenă de genul.

La început mi s-a părut enervant, cu tot egoismul meu, să stea toţi după fundul meu până urcam în şa (coboram mereu la treceri), până îmi găseam pedalele şi până porneam. Mai apoi, obişnuinţa şi-a spus cuvântul. Acum, ştiu că e foarte puţin probabil ca o maşină să dea peste mine aici. Şansele sunt mai mari ca eu să gonesc ca o nebună cu bicicleta în ea. Dacă adaug la vederea proastă şi duduiala produsă de căştile înfipte tot timpul în urechi, mai bine nu mai ies din casă, chiar şi în Norvegia.

*later edit: generalizarea cu şoferii din România este exagerată voit

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s