Volda. O altfel de evadare

Era pustiu. Când am ajuns prima dată în Volda, m-am speriat. Prima mea reacţie? „Ce fac eu aici patru luni jumate’?” Nu vedeam nici ţipenie pe străzile micuţe. Unde stăteau pitulaţi cei 8300 de locuitori? Mister total. Mi-am zis, „clar, nu-i a bună, nu mi se potriveşte”. Duşuri reci tot am avut în primele zile aici. Să stau cu produsele în mână la supermarket şi să convertesc din coroană norvegiană în euro, din euro în lei şi din lei în.. Stop, am făcut asta, însă uşor-uşor m-am învăţat să percep totul în coroanele lor. Altfel, dacă în mintea mea cumpăram în continuare în lei, ajungeam destul de repede să nu fac faţă. E simplu, oriunde în lume s-ar duce norvegienii, se simt ca peştele în apă. Nicăieri nu e mai scump ca la ei.

_DSC8984E greu să te acomodezi dintr-odată cu liniştea. Nu te simţi în largul tău. Adică, unde sunt claxoanele şi nervii din trafic? Unde-s strigătele de pe stradă şi forfota continuă? Clar, în Volda, stresul nu-şi găseşte raţiunea de a exista. În câteva zile am trecut însă şi peste asta. Mintea mi-e mai liniştită acum. Înţeleg mai bine de ce norvegienii au o speranţă de viaţă de 80 de ani.

1381806_674528099232590_1958748573_nAcu’ să nu exagerăm. Odată ce a început şcoala, lucrurile au început să mişune, la modul că am început să mă simt mai bine ştiind că pe undeva pe la vreo 3000 de studenţi îşi încep activitatea. Ca toţi tinerii de aici, şi noi, studenţii Erasmus, avem doar două cursuri pe semestru. Venind de acasă, de la un bagaj de 20 de ore de cursuri şi seminarii pe săptămână şi ajungând ca în Volda să am o medie de doar 8 ore, mi-am spus că asta da viaţă. Sistemul lor presupune însă lucrul în echipă şi cel individual, separat de cursurile la care trebuie să fim prezenţi. Diferenţa majoră însă nu ţine de numărul de ore pe care ni le petrecem la facultate. Aici accentul se pune pe partea practică.  Teoria ţi se predă ca să ştii în ce ape te scalzi. Lor însă le pasă pe bune dacă ştii să mânuieşti un aparat foto după ce termini cursul sau dacă ai măcar o idee două bine implantate în minte legate de identitatea unui brand (pentru Media şi Jurnalism, cele două cursuri din programă sunt Design Strategic şi Fotojurnalism).

02. Ana Maria SiposFotojurnalismul m-a speriat la început. Mi s-a pus pur şi simplu în mână un aparat foto profesionist (Nikon D7000, da, în ochii mei de începătoare, e un model pe care îl văd sus de tot), la care i se ataşează o listă de teme: fotografii pe care trebuie să le fac pe parcursul semestrului. Habar nu aveam să îi ajustez setările manuale. Mă simţeam ca picată din cer, nu făceam parte dintre norocoşii pe care tăticul i-a blagoslovit cu un aparat fiţos. Noroc că profesorul ne-a băgat direct în pâine şi nu ne-a lăsat timp de respiro.

02 Sipos AnaM-a forţat astfel să învăţ de una singură, să caut, să mă documentez şi să nu mă mai simt ca ultima proastă. Majoritatea fotografiilor sunt simple: să căutăm şi să surprindem  oameni muncind, oameni făcând sport, oameni în grup de 4, de 7, portrete formale sau informale. De departe cea mai fascinantă mi se pare însă o temă pentru care trebuie să ne folosim simţul jurnalistic, de l-om fi având! Să surprindem adicătelea momente pe tot parcursul semestrului care să transmită ceva, o „storytelling photography”. O fotografie care să vorbească de la sine, fără alte explicaţii şi adăugiri suplimentare.

_DSC9270Universitatea din Volda ne-a pus în mână cheia de la un dulăpior cu 5 astfel de aparate Nikon, împreună cu alte accesorii (lentile şi trepiede), pe care le putem folosi când vrem. Singura condiţie este să ţinem secret codul de la dulăpior (să nu afle toată şcoala de el) şi să înapoiem echipamentul după 24 de ore sau după un weekend în care l-am împrumutat. Să presupunem că universitatea de acasă ar avea puterea financiară pentru a pune la dispoziţie un astfel de echipament. Ar funcţiona însă acest sistem de împrumut? În care doar conştiinţa te obligă să înapoiezi la timp aparatul? Nu cred. Ar avea aparatele viaţă lungă? Nici asta nu cred. Urăsc să ştiu şi să conştientizez asta. Să văd că printre străini sistemul acesta funcţionează de ani întregi şi că la noi mai e de bătut cale lungă pentru a fi la fel.

lovehislaughToate corpurile universităţii sunt împânzite de calculatoare conectate permanent la internet la care intri cu parola şi username-ul personal. Astfel, ei ştiu mereu cine foloseşte un calculator la un moment dat.  Acolo îţi faci orice treabă rapid, nemaifiind necesar să îţi cari laptopul în cârcă după tine. Ne predăm toate temele, indiferent că sunt proiecţelele de la Design Strategic sau fotografiile de la celălalt curs, pe internet, pe o platformă numită Frontner, unde suntem ţinuţi la curent de profesori de eventualele schimbări la curs.

Ne strigăm profesorii pe numele mic şi ei se comportă foarte normal cu noi. La început simţeam o anumită distanţă între mine şi ei. Dar asta era doar în capul meu obişnuit cu sistemul de acasă. Nu există o astfel de barieră aici. Odată l-am urmărit pe Gaute, profesorul de foto, dându-şi jos sandalele şi cocoţându-se pe un scaun în faţa noastră, pentru a ne explica mai bine o tehnică. Am observat că avea şosetele rupte la un deget. Nu cred că îi păsa. Iar eu am lăsat garda jos şi am zis că nu îmi pasă nici mie. Am trecut peste codurile şi limitele pe care ni le impunem acasă tocmai pentru că aici nu îşi găsesc rostul.

DSC_6295
O parte din oamenii care ne ajută indiferent ce problemă am avea

Momentan sper să pot rămâne şi pe al doilea semestru aici. Aceiaşi profesori, cursuri diferite. Design Editorial şi Artă şi Ilustraţie în Fotografie. Chiar întorcându-mă însă acasă doar după un semestru, mă simt mai bogată în cunoştinţe. Ştiu că am profitat de tot ceea ce Volda şi universitatea mi-a oferit aici şi încă îmi oferă. Profesionalism şi promptitudine, ajutor în descâlcirea hârtiilor şi a documentelor pe care trebuie să le completăm pentru programul Erasmus, informaţii servite la cald despre eventualele joburi part-time pe care le putem avea aici şi multă căldură. Norvegienii sunt un popor relativ timid şi distant. Greu se sparge gheaţa dintre un internaţional şi un norvegian. Însă nu m-am simţit niciodată respinsă. Aşa reci cum sunt, se străduiesc să te facă să te simţi bine.

_DSC9659Revenind însă pe tărâmuri academice, da, e drept, nu mă rup în două la facultate pentru că am prea multe cursuri. Nu umblu de nebună după ştiri şi subiecte ca acasă. Mă simt norocoasă că am ajuns să cunosc un alt sistem. Chiar şi simplul fapt că am învăţat să ţin un aparat în mână şi nu-l ţin pe modul Auto, este un plus pe plan personal care îmi face zilele mai frumoase aici şi care mă va ajuta în România. Ce văd altfel acum? Preţurile din ţară, oamenii de acasă (abia fiind plecat îţi dai seama ce oameni îţi mai rămân prin preajmă) şi familia, care nu m-a dezamăgit nici aici. Îmi doresc să mă întorc acasă. Nu acum, dar mă întorc. Am prea multe de împărtăşit, prea multe lucruri frumoase de spus despre Norvegia. Nu pot să fiu egoistă şi să ţin totul doar pentru mine. Cel mai important însă, nu o să mai judec niciodată lucrurile după aparenţe. Nu ştii niciodată ce are să îţi ofere un orăşel atât de mic precum Volda. Iar patru luni şi jumătate e pur şi simplu prea puţin pentru a afla.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s