Când anii trec, mai bine alergi ca să-i întreci

Eu nu pot să îi înţeleg pe cei care aleg să stea pe loc. Şi nu mă refer la statul în autobuz pe un colţ de scaun. La aşteptatul la o coadă oarecare. Sau la şezutul comod într-un amfiteatru, ascultând un profesor oarecare, la un curs oarecare.

Mă refer la cei care se resemnează uşor. La cei care decid cu uşurinţă că nu vor mai mult de la viaţă. La cei pentru care „nu pot” e cea mai bună scuză. La cei comozi şi la cei fraieri, pe lângă care viaţa trece în voie şi nebăgată în seamă. Am învăţat că oamenii de genul te trag în jos. Îi privesc de sus, fără pic de superioritate şi cu cea mai mare modestie. Nu o fac din aroganţă, ci pur şi simplu pentru că ştiu că eu pot. Şi ei pot. Însă eu vreau, iar ei nu vor. Eu cresc, ei rămân pe loc sau dau înapoi fără pic de regret.

Road-to-PerditionNu pot şi nu vreau să îi înţeleg. Însă nu stau pe loc şi merg mai departe. Să aibă grijă de ei vreun altul care e mai ocupat ca mine cu statul degeaba. Eu îmi văd cuminte de drum.

Sursă imagine: hdpaperwall.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s