Ostin Mungiu: „Aș vrea să înlătur tendința aceasta de scepticism care există în rîndurile tinerilor, ideea că nu se poate face nimic la noi în ţară”

20140321_140010Paşii l-au purtat pe toate continentele lumii, iar hărţile însemnate cu pixul roşu şi agăţate în biroul său sar ca dovadă în ochi oricui se nimereşte să îi treacă pragul medicului şi profesorului specialist în Farmacologie-Toxicologie-Algeziologie. Însă tot în ţară s-a întors, unde a pus bazele Asociaţiei de Algeziologie, care se ocupă cu studiul şi tratamentul durerii. Tot aici a scris aproape 60 de volume și tratate de specialitate. Cîteva zeci de exemplare stau la loc de cinste, în vitrinele ce îl înconjoară. Tot acolo are şi poze cu cei doi copii ai săi, care l-au făcut „un părinte fericit”: Alina şi Cristian Mungiu primind distincţii importante, care din mâna regelui Mihai, care de la Principesa Margareta. Cristian Mungiu surprins într-un cadru alături de Jane Fonda, imagini din grădina sa de acasă, „străchini de ceramică”, ţinute din pasiune pentru ele. Peste toate tronează însă optimismul profesorului Mungiu, cu care te întîmpină încă de la intrare:. „Think big”, „Gîndește pozitiv”, „Evită urîtul” și „Trăiește clipa” sînt cuvinte scrise pe o tăbliţă în cretă colorată. Cel mai important însă, ele stau adînc ancorate în sufletul său, pentru că sînt cele după care s-a ghidat toată viaţa şi care l-au făcut să treacă întotdeauna peste obstacole.

20140321_141502Aveţi o vastă experienţă în ceea ce priveşte studierea şi tratamentul durerii. V-aţi început cariera de profesor în România şi aţi plecat ulterior în anii ’70 în Statele Unite cu bursă. Care au fost printre primele lucruri pe care le-aţi descoperit acolo?

Am lucrat la primul institut de cancer din lume în America (n. r: Roswell Park Memorial Institute) și unul din lucrurile pe care le-am învățat încă de la început și mai apoi, din ce am citit ulterior, este, desigur, legat de cancer. El nu este de fapt o singură boală. Prin urmare, nu putem găsi un glonț magic, o pastilă magică împotriva lui. Pentru că durerile nu au o singură cauză.Vorbim despre o varietate de boli care au în comun un singur lucru: o înmulțire haotică a celulelor sau capacitatea lor de a fi nemuritoare. Ele nu se supun legilor morții, ca fiecare celulă în parte, care se naște trăiește și moare. Există și dovada acestui fapt, păstrată în laboratoarele lumii: o tumoră care a fost recoltată prin 1912, iar celulele acelea continuă să se înmulțească pînă în ziua de azi şi sînt folosite ca obiect de studio pentru cercetări.

Care sînt direcțiile în cercetare în domeniul terapiei anticanceroase? Se fac progrese care să mai atenueze din gravitatea acestei boli?

Descoperiri s-au făcut și încă se fac în domeniul tratării cancerului. Progrese reale însă sînt relativ puține, deși investițiile sînt foarte mari. Cînd lucram în America era un buget de şase miliarde de dolari pentru cele șase mari institute de cancer din State. Și asta era acum 40 de ani. Închipuiți-vă că acum bugetul este mult, mult mai mare, pentru că există foarte multe fundații particulare care donează bani, asta pe lîngă sumele imense pe care le dă Guvernul Federal. Institutele lucrează zi-lumină pentru perfecționare. Există progrese. Ele nu sînt însă uniforme, pentru că acum 40 de ani, unde lucram, cercetătorii vindecau 30% din cancerele majore, nu vorbim de cele minore, cum ar fi unul de buză sau piele care se extirpă imediat. Acum, discutînd cu ei, aflu că două treimi din cancere le vindecă. Vindecare, adică trec peste cinci ani de la ultimul simptom, de la încetarea medicației și nu mai apare nici un fel de urmă de cancer.

 În România, lumea moare de cancer fără ca măcar să ajungă la spital

Care este situaţia la noi în ţară?

Diferențele sînt enorme. Dacă în America vorbim de un procent de aproape 70% din cancere vindecate, la noi nu știu dacă atingem cifra pe care o aveau ei acum 40 de ani. Nu cunosc statistici foarte exacte, nici nu știu exact dacă ele există în România, pentru că la noi, deși există un registru de cancer, lumea moare de această boală fără să ajungă la spital, neavînd ca țară un sistem de depistare, de prevenție, cum se cade. Din această cauză lumea se adresează tîrziu unui specialist iar consecințele sînt fatale, ca să ne înțelegem.

Ce alte diferențe ați mai observat față de sistemul de la noi?

M-au izbit multe. În România era un sistem de tip socialist, în care se spunea că sănătatea este un bun al întregului popor și că toată lumea are acces egal la sănătate. E foarte adevărat, aveam acces egal, dar nu exista aparatură, nu existau medicamente performante, deci era o sărăcie împărțită la toți. Poporul român nu s-ar fi putut însănătoși pentru că pur și simplu nu avea de unde. Dincolo, m-a izbit faptul că există societățile private de asigurări, la care aveai, în funcție de cît plăteai, dreptul de a fi îngrijit cît mai sofisticat posibil. În spitalul pe care l-am cunoscut eu, cel care era atașat Institutului de Cercetări unde lucram, un spital destinat exclusiv tratărilor de cancer, condițiile erau excepționale. Nu existau saloane, fiecare avea rezerva lui, era regim de hotel, ca o micuță garsonieră. Aveau pînă și bibliotecă de unde bolnavul putea lua cărți la el în salon. Și o sală multifuncțională în care în funcție de ce religie aparțineai, de erai catolic, ortodox, musulman, evreu, se făceau slujbe și găseai astfel posibilitatea de a te ruga. Pentru cei care nu se puteau mișca se punea la dispoziție un preot, un pastor, un rabin, avînd astfel un fel de psihoterapie foarte puternică, care asociată cu terapia medicamentoasă nu făcea decît să întărească încrederea bolnavului în vindecare. Dimineața, cînd venea la prima oră asistenta, se făcea curat în apartament, se aduceau flori proaspete, venea coafeza, bărbierul, se făcea totul pentru confortul bolnavului. După care se făcea vizita, la care asistau de la medical curant pînă la chimistul care sintetizase substanța. Mergeau toți împreună să vadă efectul medicamentelor noi. Ajunseseră atît de interpătrunși încît pînă și chimistul putea observa cum se produce la bolnav o modificare făcută în formula medicamentului. Am auzit spre exemplu cum un medic a întrebat odată: „Dacă i-ai pune aici o grupare OH, ar amplifica acțiunea anticanceroasă?” La care chimistul a replicat că de cîte ori pune un oxidril în acea poziție, bolnavul are vărsături. Asta ca să ne dăm seama ce fel de echipă sudată și bine pregătită era.

Cu ce costuri, însă, acest întreg sistem bine pus la punct, cu condiţii atît de bune?

Cînd m-am interest cît costă o zi de spitalizare la acest spital privat, am aflat că era vorba de 340 de dolari. Ori doctorul Mungiu, aflat ca bursier acolo, ca să ne facem o idee, cîștiga pe lună 300 de dolari. Da, iar ziua de spitalizare, mai mult decît primeam eu. Eu, mirat la culme, am întrebat, desigur, cum de pot plăti oamenii aceștia. Mi s-a spus că da, pot, pentru că în viața lor nu s-au bazat numai pe asigurarea de la stat, ci au plătit la mai multe societăți de asigurare. Și toate acele societăți vin și acoperă acum toate costurile, încît se întîmplă uneori ca la ieșire, bolnavul să mai primească niște bani care au rămas efectiv.

Cum v-aţi putut descurca cu o sumă atît de mică?

Să vă mai spun ce m-a mai şocat. Eu lucram în laboratoare, iar institutul avea 42 de clădiri legate între ele prin intermediul culoarelor. În aceste laboratoare, supravegheate încă de atunci cu circuit închis de televiziune, nu existau uși încuiate. Asta m-a izbit, erau acolo averi și se intra într-adevăr cu carduri de acces. Oamenii erau de o cinste ireproșabilă. Am cerut la un moment dat să lucrez în zilele de week-end, neavînd bani și vrînd să economisesc să îmi aduc nevasta în vizită. Pe cînd tentațiile erau mari. Lumea americană era atît de departe de lumea asta pe care o lăsasem eu în România încît te simțeai de atras de orice, de parfumul de la o patiserie, de mirosul unui hamburger sau mai știu eu ce și oricum banii îți cădeau din buzunar. Și atunci am hotărît să lucrez măcar sîmbăta. Și mă miram cum lucrînd acolo, nimeni nu se întreba de mine, unde umblu, intru, ies, pînă cînd mi-am dat seama că există camere minuscule de luat vederi și eram foarte atent supravegheat, numai eu aveam impresia că-s singur și că mă mișc în voie.

Ce tipologii de oameni aţi întîlnit în cadrul institutului?

Am văzut și acolo, ca și aici, că există oameni harnici și leneși, desigur. Nu am nimic cu etniile, dar îmi aduc aminte că exista o persoană de culoare. În camera în care lucram eram eu, un alb, venit din lagărul comunist, un chinez și o americancă de culoare. Chinezul muncea cum nu am văzut niciodată pe nimeni muncind, dormea efectiv patru ore pe noapte, lucra cu mine opt ore, mai avea apoi alte două sau trei joburi part time pentru a se putea întreține. Era un om extraordinar de muncitor. Prin contrast, fata de culoare, citea benzi desenate, nici măcar nu aș putea spune că citea o carte, ea citea printre desene. Mă întrebam de ce nu îi spune șeful meu nimic. El era, la rîndul lui, evreu, dar l-am întrebat, vorba aia, venind din țările socialiste, „de ce o lași p-asta să stea degeaba și nu îi dai nimic de făcut?”. „S-o crezi tu că nu îi dau nimic de făcut, da’ uite că nu face”, îmi zice. „Păi și de ce nu o dai afară”, continui nedumerit. „Da’ la voi ați putea face asta?” Îi zic că da și îmi spune că aici, dacă încearcă să o dea afară, o să îi spună că face urît de rasă, că nu o accept pentru că este de culoare, nu că e leneșă.

După anul 1971, în Buffalo au existat 750 de morţi în urma altercațiilor care porneau, ca regulă generală, din pricina drogurilor

Dar în afara locului de muncă, cum era lumea americană?

20140321_141521Deprimant era că Institutul era situat într-un cartier sărac, cu foarte mulți oameni de culoare, tineri organizați în bande, care se distrau dînd foc la casele părăsite. Acestea ardeau ca niște torţe, fiindcă aveau suprastructura de lemn. În momentul în care ajungeau pompierii să stingă incendiile, ei se distrau împușcîndu-i cu gloanțe adevărate. Asta unu la mînă. Tot din cauza acestor tineri năvalnici, o laborantă de-a noastră, fiind vreme frumoasă afară, s-a hotărît să meargă să ia dintr-o altă clădire niște lucruri și nu vrut să folosească culoarele, a vrut să treacă prin soare. A nimerit între două bande rivale și a fost ucisă, împușcată. Violența pe străzi era o realitate în Buffalo cel din anul 1971-1972, dovadă rămînînd cei 750 de morți în urma acestor altercații care porneau, desigur, din pricina drogurilor. De cele mai multe ori, în aceste răfuieli nimereau pur și simplu oameni care nu aveau nici o vină, sau care erau martori pe la procesele lor.
În America, mărturia se depunea doar la proces pentru a avea valabilitate, dar de multe ori pînă se ajungea la tribunal, bandele își curățau efectiv martorii. S-a întîmplat chiar pe strada mea, la 15 metri de casa în care stăteam, exista o cabină telefonică la care, ca la toate de fapt, atunci cînd ridicai receptorul, intrai în legătură directă cu poliția. Abia dacă aveai altceva de vorbit, modificai legătura. Ca exemplu, un astfel de martor la un proces a ridicat receptorul și a rămas agățat de el pentru că între timp, în cîteva secunde a trecut o mașină pe acolo care l-a ciuruit.

A fost acesta motivul care v-a împins înapoi spre țară?

Nu în mare măsură. Asta a speriat-o pe soția mea tare, pentru că deși avea străzi largi, acest oraș era gol. Toți mergeau în mașină sau cu mijloacele de transport în comun, rareori vedeai pietoni pe trotuare. Și atunci nu prea puteai să ieși pe stradă pentru că te temeai de dependenții de droguri care odată ajunși în sevraj, sufereau dureri atît de îngrozitoare, tremurături, transpirație rece, le clănțăneau dinții şi pur și simplu făceau orice pentru a procura banii de drog. Mulți erau jefuiți și omorîți efectiv de pomană pe stradă, pentru că oamenii nu umblau cu bani la ei tocmai din acest motiv, plăteau totul cu cardurile. Iată, carduri, acum 40 de ani, iar noi și acum sîntem zăpăciți de cap și le folosim cu greutate.

Vi s-a oferit un post la Institutul Roswell Park, dar v-aţi întors în ţară. De ce?

Au încercat să mă țină acolo cei de la universitate, cărora le-a fost folositoare șederea mea acolo, ca să spun așa. Sigur că mai mult mi-a fost folositoare mie, dar și lor, pentru că echipa lor era formată în general din chimiști și biologi și nu prea aveau medici. De ce? Pentru că în practica privată în America un medic cîștigă foarte mult. Iar în cercetare vorbim de o treime, o cincime din suma pe care ar cîștiga-o dacă practică medicina. Și atunci ei ar fi fost foarte încîntați să le rămînă un medic acolo. Sigur că pentru ei, salariul pe care mi-l dădeau era mic, dar pentru mine însemna totuși de cincispreze ori mai mult ca aici, în România.

Abia în străinătate îţi dai seama ce înseamnă dorul de casă

Deci v-ați întors pentru familie.

20140321_141546Da, pentru socrii mei. Copiii mei, Alina şi Cristi, nu erau o problemă, îi puteam scoate prin Crucea Roşie şi îi adunam cumva lîngă mine. Problema era la socrii mei, care îi creşteau pe copii, şi dacă îi scoteam din ţară pe cei mici rupeau orice legătură, şi cu copiii şi cu nepoţii, cu orice. Soţia mi-a spus atunci că îi ucidem dacă facem asta. Mama îmi dăduse, ca să spun aşa, un fel de cec în alb pentru a nu mă mai întoarce din America dacă aş fi dat de bine. Însă nu stăteam acolo din motive materiale, aveam în ţară tot ce îmi trebuia, eram în plus legat de un grup de prieteni, însă abia în străinătate îţi dai seama ce înseamnă dorul de casă.
Era tentant însă să rămîn pentru că lucram la un institut de vîrf, îmi recunoscuseră treaba şi voiau să mă reţină. Acolo lucraseră la un moment dat şase premii Nobel, se lucra şi gîndea la un alt nivel. Cînd m-am întors m-am simţit ca şi cum aş fi fost aruncat înapoi într-o groapă, cu atît mai mult cu cît toţi mă invidiau dar nimeni nu îmi dădea nici cel mai mic ajutor să fac ceva, să aplic din ce învăţasem acolo. Asta a fost imensa mea decepţie. Credeam că soluţia este să plecăm şi să ne întoarcem, pentru a putea schimba ceva. Ei, eu pentru 20 de ani nu am fost lăsat să schimb ceva.

Aţi regretat vreodată America? V-ați gîndit vreodată că ar fi fost poate altfel dacă ați fi rămas?

O, de cîte ori. De cîte ori. La început poate mai puțin, dar mai tîrziu, cînd în țara noastră s-au strîns șuruburile foarte tare, cînd ne-am întors spre un tip de socialism nord-coreean, așa cum era impus de Ceaușescu, cînd lipsurile, nu neapărat cele materiale de acasă, ci mai mult la cele de la serviciu, erau mari. Nu mai aveai aparatură, substanțe, nu aveai efectiv pe ce să lucrezi, începuseră restricțiile pentru curent electric, nici măcar aparatele nu le mai puteai ține în priză, ori eu aveam de făcut experimente care trebuiau să dureze 24, 36 de ore. Și atunci sigur că întunericul acesta de afară ne cuprindea încet-încet și ne întuneca mințile și deveneam din ce în ce mai triști. Proprii mei copii ajunseseră să îmi reproșeze faptul că nu am rămas în America. Cînd prin ’89 au început să se miște lucrurile, slavă Domnului, a intervenit schimbarea și așa au reușit să înflorească copiii mei, reușind să își găsească două cariere excepționale.
Fecioru-meu a făcut două facultăți, Filologia și Regia, cu care că iată s-a dus pînă la Palmes d’Or. Fiică-mea a fost șefă de promoție la Medicină, are un doctorat în Psihologie Politică, după care a trecut de cîteva ori la Harvard, fiind apoi profesor la Oxford un semestru. Acum s-a stabilit, este profesor la Berlin și reușește să aibă ecou prin ceea ce face la nivel internațional, aș putea spune.

Sînt unul din părinții fericiți

Ați avut vreo influență în deciziile lor profesionale sau și-au urmat singuri calea?

20140321_141609Parțial, aș zice, pentru că în primul rînd, Alina avea talent la literatură, luase o serie întreagă de premii de-a lungul timpului și voia la un moment dat să se facă jurnalist în epoca comunistă. Și atunci, într-adevăr, am organizat o mică scenetă în care mi-am invitat cîțiva prieteni jurnaliști și au lămurit-o foarte tare, că nu poate să scrie ce vrea, că trebuie să scrie la comandă și că trebuie să mintă. Au convins-o și atunci a dat la Medicină, dar în facultate a continuat să facă jurnalism, a fost colaboratoare la Opinia Studențească, unde a scris ani de zile eseu de carte străină, fără a pomeni vreodată vreun citat politic. Practic am influențat-o să se ducă la Medicină, dar cealaltă parte, cu jurnalismul și-a ales-o singură.
Cristi a vrut el să dea la Stomatologie și a fost primul sub linie. În anul următor a avut hepatită și nu a mai dat și a ales să se ducă la Filologie. Cînd a terminat a fost un an de zile la școala post liceală sanitară, dar a făcut o treabă atît de bună acolo încît două fete de la școala sanitară au intrat de fapt la Engleză, în loc să se ducă să se dea la Medicină. După care a vrut să dea la Regie, l-am lăsat să încerce, a intrat al patrulea din șase și i-a mers bine, în anul doi a trecut pe platoul de filmare. A lucrat cu un regizor francez, Tavernier, care i-a și oferit recomandări mai departe, pe urmă a filmat cu Mihăileanu și se susținea material de unul singur. A învățat foarte mult de la acești regizori, în așa fel încît decanul lui, la o întîlnire cu el, m-am prezentat și am vrut să aflu cum se descurcă Cristian. Mi-a spus că nu poate decît să își ceară scuze că nu îi poate da diploma acum pentru că trebuie să termine facultatea, dar de învățat nu mai are ce să învețe de la el. Am fost plăcut impresionat, eu m-aș fi gîndit de două ori înainte să spun despre un student la Medicină că aștept să treacă timpul ca să îi dau diploma. Nu i-am influențat, dar nici nu i-am descurajat, așadar.

Care sînt satisfacțiile dumneavoastră ca părinte?

Sînt unul din părinții fericiți, copiii mei mi-au dat foarte multe prilejuri să mă simt fericit. Nu vorbesc de toate premiile și distincțiile pe care le au, pentru că este evident: fiica mea a dat mîna cu Principesa Margareta atunci cînd a primit un premiu pentru piesa sa, „Evangheliștii”. M-am simțit excepțional la succesul pe care le-au avut filmele băiatului meu. Chiar și cu filmul „Occident”. Să ajungi la Cannes cu primul tău film de lungmetraj e o realizare în sine, numai să treci prin acea selecție dură. Nu mai vorbesc de Palmes d’Or sau de acum doi ani cu „După dealuri”. Anul trecut a fost invitat să fie în juriul de la Cannes. Sigur că sînt bucuros și pentru realizările de alt tip: cei doi copii ai lui, iată, un lanț întreg de lucruri care te fac să zîmbești și să fii fericit.

Mă deprimă cînd mă uit că pregătesc oameni și ei mi-l iau de-a gata

Aveți însă și alți copiii, sînt atîtea generații de studenți care v-au trecut prin mîini.

Se spune că un profesor trăiește atîta timp cît rămîne în memoria ultimului lui student. Prima mea grupă de studenți am avut-o în 1963 și am predat continuu pînă în 2008, iar de atunci încă sînt invitat în mod frecvent să le vorbesc. Mă duc mereu cu plăcere, pentru că aș vrea să înlătur, atît cît îmi stă în putere, tendința aceasta de scepticism care există în rîndurile tinerilor, ideea aceasta că nu se poate face nimic la noi în ţară, că nu sînt condiții. Dintre cei pe care i-am iubit cel mai mult, sînt plecați și mă doare sufletul. Am format aici oameni și i-am tot văzut cum pleacă în străinătate unul după altul. Sigur că ar trebui să fiu mîndru, am foști studenți realizați, ajunși acum în Statele Unite, în Germania, dar ca să fiu sincer, nu pentru asta i-am pregătit eu, ci pentru a ridica la rîndul lor tineretul de aici. Pentru că dacă pleacă cei buni și rămîn cei mediocri, ce fel de medici o să pregătim? Mă deprimă cînd mă uit că pregătesc oameni, ceea ce este și costisitor, să pregătești un om bun, și ei mi-l iau de-a gata.

Cred că dacă s-ar uni aceste sunete ale durerii ar răsuna deasupra României un urlet înfricoșător

Aţi afirmat într-un interviu în urmă cu trei ani că România este o ţară plină de durere fizică şi socială prost tratată. Am mai progresat între timp, am învăţat oare cum să ne tratăm, de atunci şi pînă acum?

Exista o vorbă care spunea că s-au împuținat gropile de pe șosea. Și vine întrebarea, cum așa? Păi de fapt nu s-au împuținat, s-au unit gropile între ele și așa spunem că sînt mai puține. Cam asta este și cu tratamentul durerii în materie de sănătate, pentru că practic, prin desființarea numeroaselor spitale, dintr-odată e un baraj în fața accesului la sănătate. Că dacă aveai un spităluț cît de mic acolo găseai un doctor în apropierea ta. Să nu uităm că nu toate satele sînt acoperite cu medici, că nu sînt condiții în așa fel încît aceștia să poată profesa. Costurile sînt foarte mari, pentru cineva care este la marginea județului, să meargă pînă în centrul acestuia ca să se trateze într-un spital specializat înseamnă un cost foarte mare pe care de multe ori nici el și nici rudele nu și-l permit. Și din cauza asta rămîn mulți și suferă. De aia există multă durere în această țară. Cred că dacă s-ar uni aceste sunete ale durerii ar răsuna deasupra României un urlet înfricoșător. Asta din cauza bugetului sărac, din cauza schimbării extrem de des ale conceptelor despre sănătate, să nu uităm că avem al douăzeci și șaselea ministru din 1990 pînă acum. Păi cîți ani sînt de atunci? Nici măcar un an de fiecare, nimeni nu-și poate pune o amprentă, fiecare care vine aruncă la coș ce a făcut celălalt.
E păcat, o să fie mereu oameni care bagă nisip în angrenaj. Să luăm morfina, de exemplu, aveam mereu la îndemînă ca să ne putem ajuta bolnavii, pentru că morfina nu e numai pentru cancer, cum cred unii. Poți să i-o dai unuia care face un infarct și îi poți salva viața, pentru că în infarct nu se moare neapărat pentru că se rupe ceva la inimă. Se moare pentru că apare o modificare de ritm care este fatală. Ei. Acea fibrilație ventriculară poate fi prevenită cu o simplă injecție cu morfină. Toate aceste lucruri nu sînt acum la îndemînă și e păcat.
Așa este spre exmplu un alt aspect cu care lumea nu este obișnuită. În unele cazuri, cînd morfina nu ajută, s-a observat că ajută canabisul. Canabisul medical se folosește de zeci de ani în unele țări. La noi a fost acea gălăgie cu etnobotanicele care a fost influențată politic, pentru că multe lucruri sînt greșite în lege. Am blamat canabisul dar nu ne-am apropiat de ideea că poate fi folosit în scopuri medicale, să spunem că da, domnule, pe aceste afecțiuni poate fi folosit. Deși ar exista căile legale, există prejudecăți, oameni cu lipsă de voință politică pentru a se face un progres real în acest sens.

Alcoolul este drogul de bază al românului, iar noi facem politica struțului, băgăm capul în nisip și ne facem că nu vedem

S-au temut poate de folosirea lui la scară largă. Să poată ajunge mai apoi, prin anumite breșe, la oameni care de fapt nu au nevoie de el.

Am să spun ceva care poate că iar nu este foarte ortodox, dar îmi asum răspunderea. Există state în lume care au legalizat canabisul, pentru oricine. Așa a fost Olanda, așa sînt cîteva țări în Statele Unite. Rezultatul a fost că nu s-au înregistrat în nici un caz mai multe infracțiuni și a intrat în bugetul statului o sumă foarte mare, pentru că vînzarea legală înseamnă automat taxe. Mai mult decît atît, nimeni nu a murit în lumea asta intoxicat cu canabis, pentru că nu este o substanță atît de toxică. Și acum vine ipocrizia. Canabisul e mai puțin periculos decît alcoolul. Alcoolul este drogul de bază al românului și are enorm de multe morți, enorm de multe nenorociri și accidente și costă statul foarte mult. Și nu se iau măsuri și ni se spune doar din vîrful buzelor să evităm consumul excesiv de alcool. Alcoolul produce de zeci de ori mai multe ori pagube decît canabisul. În Olanda îi costa foarte mult să monitorizeze consumul de droguri înainte de legalizarea lor. Acum au acele prăvălii pe care le supraveghează foarte atent. Pe lîngă canabis, de fapt pe stradă primejdia era mai mare pentru că nu erau produse curate și se băgau tot felul de porcării cu substanțe foarte toxice, contrafăcute. Acum lucrurile s-au simplificat, a dispărut acel comenț stradal care solicita poliția și așa mai departe. Noi facem politica struțului, băgăm capul în nisip și spunem nu şi nu vedem, în loc să ne adunăm și să discutăm deschis să vedem ce se poate și ce nu se poate face, pentru că pînă la urma urmei este vorba de sănătatea oamenilor. Da, generic așa este, drogurile fac, rău. Dar și alcoolul face rău, și grăsimea în exces, și zahărul în exces face rău. Ce facem, le interzicem? Nu mai bine facem o educație a publicului ca să se știe cum să se acționeze? Exact asta ar trebui făcut și aici. Dar pentru asta trebuie voință politică. Ori oamenii vor niște rezultate imediate ca să poată să ciugulească niște voturi și după aceea patru ani uită.

Cum facem totuși ca sănătatea să nu mai fie un lux la noi în ţară?

Nu este un lucru ușor, pentru că mi se poate reproșa că „Domnule, dumneata care stai acolo înafară și vorbești, ia intră în sistem și vezi cum e.” În momentul în care intri în sistem constați cîteva lucruri. Unul ar fi că bugetul este limitat și trebuie împărțit în foarte multe capitole. În al doilea rînd, situația din teren arată că de ani de zile persistă o subfinanțare cronică, nu este o chestiune care s-a ivit acum și o gaură pe care încercăm să o umplem acum. Sînt găuri care persistă de ani de zile și asta i-a dus la deznădejea asta care i-a făcut să închidă spitalele. Pînă la urmă nu le-au închis de plăcere, ci pentru că pur și simplu nu le puteau finanța. În aceste condiții, singurul lucru care ar putea fi făcut ar fi creșterea PIB-ului: ar putea să se facă asta prin creșterea activității economice, să intre multe investiții bine administrate și înlăturarea evaziunii, pentru că la acest moment încă o treime din PIB se fură. Dacă tu nu reușești să aduni, dacă din 100% tu reușești să strîngi doar între 30 și 40% iar restul îți scapă printre degete, e firesc că o să ne plîngem că nu sînt niciodată bani.

Vorbeaţi într-unul din articolele dumneavoastră publicate în ziarul Lumina despre „haosul dirijat” din industria farmaceutică şi despre comerţul paralel de la noi din ţară. Există şi la acest moment o piaţă neagră a medicamentelor în România?

Da, există. Ea pleacă tot dintr-o hotărîre care s-a vrut a fi bună la origine, dar care pînă la urmă s-a dovedit a nu mai fi aşa de strălucită. Românii au impus la noi cele mai mici preţuri din Uniunea Europeană pentru medicamente. Şi cu asta, am zis că în felul acesta protejăm populaţia, pentru că o parte dintre aceste medicamente sînt compensate, le suportă statul. Şi atunci s-a observat că medicamentele sînt aduse la preţul acesta, cel mai mic, după care le bagă în farmacii, iar aici statul contribuie prin diferenţa de compensare. Dar distribuitorii le cumpără mai apoi cu bucăţica din toate farmaciile şi se duc cu ele înapoi în ţara de origine, unde preţul lor este uneori aproape dublu. Şi le vînd acolo la un preţ puţin mai mic decît cel de pe piaţă. Aşa se face un cîştig net şi statul pierde, pentru că el acoperă. Acesta este comerţul paralel şi pleacă, culmea, de la o reglementare de-a Uniunii Europene care spune că bunurile trebuie să circule. Dar dînd la noi legea asta, nu au avut în vedere aceste capcane pe care distribuitorii le utilizează şi fac bani negri din asta.

Concurenţa este mare, vedem doar că există cîte trei-patru farmacii într-un loc

Algocalminul ucide, aşa scriaţi tot într-unul din articolelele dumneavoastră săptămînale.

Da, deja am 20 de ani de cînd tot vorbesc despre el şi despre agranulocitoză, boala la care se ajunge dacă este consumat în exces.

Nu este la fel şi cazul aspirinei, pe care o luăm pentru absolut orice, la orice oră din zi sau din noapte? Cum ştim de fapt care este doza optimă şi cum o putem lua corect?

Să citim prospectul cu ochii deschişi. Aşa ajungem la contraindicaţii. Nu trebuie luată dacă ai avut hemoragii digestive, ulcer, să nu iei mai multe zile decît trebuie sau cu alcool. Aspirina este un medicament foarte bun, dar numai dacă este folosit cu cap. Pentru că în caz contrar, sigur că are efecte adverse. Prospectul trebuie însă respectat, iar în general lumea nu este disciplinată şi nu ascultă un sfat şi nu citeşte. Pe internet umblă şi citeşte, ce e drept, dar acolo nu toate informaţiile sînt corecte, acolo oricine îţi poate scrie ce vrea iar tu citeşti şi iei de bun. Şi încă un lucru: nu înseamnă că dacă mie aspirina îmi face bine, îţi face şi ţie bine neapărat. Este o greşeală, cînd ai o suferinţă te adresezi unui medic, îţi dă ce trebuie şi iei medicamentul numai cît a spus el, nici pe jumătate, că zici că „lasă că medicii ăştia îmi dau otrăvuri” şi nici mai multe zile, pentru că pot să apară aceste efecte adverse. Şi aici e şi vina farmaciştilor, pentru că de multe ori substanţe care trebuiesc date pe reţetă ei le dau fără. Am atras atenţia, dar concurenţa este atît de mare, vedem doar că există cite trei-patru farmacii într-un loc, încît au ajuns să spună că „dacă nu îi dau eu, oricum o să îi dea vecinul. Nu mai bine să îi dau eu din start?”

Şi aşa memoria voastră e ca un şvaiţer că nu învăţaţaţi destul, vă mai faceţi şi găuri medicamentoase

Şi subiectul cafelei l-aţi atins în scrierile dumneavoastră. Că este bună la efectuarea unor calcule mintale simple, activînd neuronii, dar nefolositoare în cazul unui efort intelectual intens. Ori noi studenţii o bem ca pe suc în sesiune, de unde această percepţie, că ajută atît de mult?

În sesiune, fetele zic că „Hai să bem o cafea şi ne apucăm de învăţat”. Două ore mai tîrziu ele sînt tot în faţa cafelelor şi trăncănesc, pentru că nu îţi măreşte puterea de concentrare, îţi stimulează logoreea, ceea ce este cu totul altceva. Cafeaua măreşte numărul de bătăi de inimă, care oboseşte mai repede, dă insomnii, nervozitate, sînt o mulţime de lucruri care vin de la a doua, a treia cafea consecutive. Le mai spuneam studenţilor care luau tranchilizante înaintea examenelor care să le înlăture emoţiile, diazepam, de astea, să nu le ia, că dau găuri de memorie şi „Şi aşa memoria voastră e ca un şvaiţer că nu învăţaţaţi destul, vă mai faceţi şi găuri medicamentoase.” În schimb le spuneam să ia 10 mg de Propranolol, care să le înlăture emoţia vegetativă: palmele umede, bătăile dese de inimă, sindromul de n-ai sta locului, astea erau sfaturile mele pentru studenţi în sesiune.

Cum stă românul la capitolul „depresie”?

Chiar acum cîteva zile dădeau la ziar cei de la psihiatrie o statistică cum că le-a crescut sau s-a dublat numărul depresivilor peste iarnă. E o realitate. Nu mai ştiu dacă sîntem pe 4 sau pe 5 în Europa. Problema este că şi cu aceste antidepresive există două tăişuri. Eu le-am spus 50 de ani studenţilor mei că nu există medicament fără efecte secundare. Le spuneam că dacă se spune despre un medicament că nu are efecte secundare, în realitate nu are nici un efect. Deci nici efecte benefice. Şi aceste psihotrope combat pînă la un punct tristeţea asta ascunsă în depresii, însă nu mereu avem nevoie de mediamente. Pur şi simplu o schimbare a stilului de viaţă, o plimbare în aer liber, o lectură plăcută, întîlniri cu oameni mai tonici, pot înlocui uneori pastilele.
Sîntem pe de altă parte foarte închişi şi ne împiedicăm de prejudecăţi inutile, de genul, „nu merg să mă tratez că mă crede lumea ţăcănit.” Această prejudecată este o boală a poporului nostru, cu alte cuvinte.
Da, asta pluteşte, să ştii, în marele public. Fiindcă în general dacă nu îţi convine ceva la cineva şi ţi se pare că ceva nu e în regulă la el spui că e de dus la Socola, nu? Se spune, la noi aşa a ajuns, în partea asta de ţară. Şi sigur, la Bucureşti îi spui, „Băi, tu eşti de la Spitalul Nouă”. Astea sigur că trebuie înlocuite, dar numai prin educaţie putem face asta, aşa cum este uşor de ghicit.

De ce boli din astea generale, colective, mai suferă poporul român?

Anxietate, ceea ce înseamnă o durere socială, aşa cum am tot numit-o eu. Durerea socială este una psihică, psihogenă, care apare în situaţia în care te temi pentru pierderea locului de muncă, sau dacă eşti concediat şi acasă ai copii. Durere psihogenă este aceea a adolescentului ai cărui părinţi umblă prin Spania şi Italia şi el a rămas de capul lui aici. Îi este dor şi nu se simte protejat în colectivitate sau la şcoală. Tot o durere este dacă te părăseşte o iubită sau un iubit, este o afecţiune reală, o suferinţă foarte mare. Toate astea sînt generatoare de depresii care sînt afecţiunile curente ale noastre. Sigur că mai sînt şi nevrozele, care sînt de diverse feluri şi ele şi sînt cauzate de stresul de la muncă, spre exemplu, ai un şef care te nevrozează, îţi dă sarcini pe care nu le poţi face, contradictorii. Şi nu mai ştii încotro s-o apuci. Deci există şi oameni din aceştia care au capacitatea de a-i stresa pe ceilalţi dar lucrul acesta este cotidian. Nu pot să neg că noi medicii consultanţi avem o foarte ipocrită comportare cînd la sfîrşitul unei consultaţii îi spunem unui pacient, „Ştii, dragă, evită stresul”, ca şi cum ai putea să schimbi de la o zi la alta condiţiile în care trăieşti sau în care lucrezi.

Putem să afirmăm că noi românii ne-am obişnuit cu durerea?

Aici avem mai multe abordări, care ţin în mod special de religia de care aparţii. În unele culte, durerea este plata păcatului. Dacă ai păcătuit, şi se consideră că de la naştere păcătuim tot timpul, înseamnă că trebuie să plăteşti şi că este firesc să te doară pentru că eşti păcătos.Nu în toate religiile este la fel, dar la noi la ortodocşi cam aşa se pune problema, nu? Că pur şi simplu e plata păcatului. În alte părţi, altfel stau treburile, durerea este tratată, ca să spunem, fie cu stoicism, cum este la protestanţi, dovadă că ei sînt mai puţin consumatori de analgezice decît catolicii. În urma unor experienţe făcute în Belgia, unde jumătate de sat era protestant, jumătate catolic, aveau aceeaşi alimentaţie şi deci, aceleaşi dureri. Ei, jumătatea catolică consuma mai multe antinevralgice decît cea protestantă, care era educată prin biserică să rabde mai mult. Discuţii însă tot sînt, cine suferă mai mult, femeia sau bărbatul, se poate glosa pe această temă, dar important este că nu poţi să spui că românii toţi sînt într-o oală.

Vă consideraţi un om realizat?

Am gîndit mare la viaţa mea şi nu m-am legat de bîrfele din jur. Sigur că o mulţime de oameni au vrut să îmi pună nisip în angrenaj în toţi aceşti ani. Unii au reuşit mai mult sau mai puţin, dar finalul mi-a aparţinut, adică într-un fel, dacă gîndeşti măreţ şi ai voinţă, treci peste obstacole. De aia mă zbat acum cu aceşti copii din jurul meu care vor realizări mari dar cu eforturi modeste, iar la prima piedică care li se pune se sperie şi dau înapoi şi sînt descurajaţi imediat. Păi, stai, măi, frate, asta e. Ţin minte că una din fetiţele pe care le-am cunoscut cînd erau în formare a venit la mine descurajată şi a început să plîngă, avea nu mai ştiu ce insucces. Şi i-am spus, „Ascultă, fată dragă, tine minte. Cînd ţi se întîmplă ceva în viaţă şi te aruncă cineva în noroi, te scoli, te scuturi, îţi ştergi lacrimile şi mergi mai departe.” Fata asta s-a dus şi şi-a scris pe perete acasă (rîde), mare, cu vopsea, „Cînd te aruncă cineva în noroi, te scoli, te scuturi…” Şi a ţinut asta pe perete cred că mai bine de zece ani. Timp în care a intrat la Medicină, a terminat facultatea, a făcut o specializare în Franţa şi astăzi este profesor la tot la Medicină de vreo 4-5 ani. Şi de cîte ori mă vede îşi aduce aminte ce spuneam, „te scoli, te scuturi…”. Şi aşa le spun la toţi, dar nu toţi au forţă să înţeleagă, să ştie să îndure, pentru că nimic în viaţă nu vine pe gratis. Eu am crezut naiv un timp că dacă munceşti nimeni nu o să aibă nimic cu tine. Lumea însă te tolerează, dacă spre exemplu eşti beţiv zice că „A, bei, eşti beţiv, afemeiat, joci cărţi. Ei, săracul, e aşa şi aşa, dar e băiat bun”. Dar dacă munceşti şi ai performanţe lumea întreabă „Ce e cu ăsta, ce urmăreşte, ia hai să îi oprim ascensiunea”. Asta e lumea în care trăim.

Text publicat pe site-ul agenției de presă a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, CuzaNet

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s