Cățărat pe acoperișul Piatra Neamțului

cap de afisE suficient să îl ai la prieteni pe Facebook şi ţi-ai asigurat cel puţin pentru anul în curs timeline-ul cu fotografii trăsnite şi neobişnuite ale oraşului Piatra Neamţ, făcute care mai de care mai la înălţime. La vederea lor ajungi să te întrebi inevitabil pe unde şi cum se mai caţără Ovidiu Slătineanu pentru a surprinde cît mai bine un moment din zi sau din noapte din viaţa comunităţii nemţene. Reţeaua de socializare nu îţi spune însă cum le face, ce contează mai mult atunci cînd apasă butonul declanşatorului sau cum de nu îi e frică să fie la propriu la înălţime. Asta afli doar dacă împrumuţi ceva din curajul lui şi îl însoţeşti pe vreuna din cele mai înalte clădiri din oraş.

This slideshow requires JavaScript.

10249011_792175087479452_2095561785_nPrivită de jos, sigla hotelului Central Plaza din Piatra Neamţ pare departe de tot, solitară şi impunătoare, complet intangibilă. Doar soarele tupeist de aprilie o atinge, aşa cum e ea cocoţată la cei 43 de metri, pe cea mai înaltă construcţie din oraş. El, sau Ovidiu Slătineanu, deja un obişnuit al înălţimilor. Facebook, pentru că de acolo îl ştie lumea în ultimele luni, îl introduce ca pe un fotograf excentric, pictor la origini, care se caţără pe cele mai înalte clădiri din Piatra Neamţ, de unde reuşeşte cumva să surprindă cu al său Nikon o altă faţă a acestuia.

1069791_438956106236265_752339334_nSînt aproape cinci luni de cînd Ovidiu cutreieră oraşul în căutarea celor mai bune locuri la înălţime. Nu face asta complet întîmplător. Pe 3 ianuarie a demarat un proiect de album fotografic prin care şi-a propus să arate pietrenilor aspecte ale urbei pe care nu le pot vedea cu toţii, tocmai din pricina unghiurilor abordate sau a tehnicilor fotografice folosite. „Eu am loc la înălţime” este proiectul la care Ovidiu lucrează în fiecare zi, pentru că idea de ansamblu este ca la finalul anului să fi oferit publicului 365 de fotografii prin care să promoveze oraşul în care a crescut. „Trişez puţin, am zis că pun 365 de poze la proiectul ăsta, dar eu public şi cîte zece pe zi uneori. Îmi mai spun cei care au mai puţini prieteni pe Facebook că nu intră cîte trei zile şi mai apoi cînd se loghează dau scroll într-una, de le apare cîte 30 de Ovidiu Slătineanu pe pagină şi nu mai scapă de el.”

Cu tupeul îndesat în buzunare

De la nivelul solului, Ovidiu împinge cu fermitate uşile de la Plaza. Ştie drumul pînă sus pe acoperiş, pentru că nu e nou pe culoarele luxoase, care explică amplasarea celor patru stele la intrarea în imobil. Ovidiu nu are nevoie de aprobare ca să ajungă sus. „Dacă stau să le cer voie, că ştiţi, asociaţie, proiect fotografic, înălţime, Piatra, vreau acordul ca să urc, mă dau pe uşă afară. Aşa că mai bine intru direct, zic că fac o poză şi am terminat, că nu au ce să îmi facă.” Explicaţia vine la ţanc. Aşa afli de ce a trecut acum atît de uşor de paznicul mărunţel de la intrare sau de recepţia hotelului.

„Toţi se ştiu cu musca pe căciulă şi chiar dacă nu fac nimic rău, tot se tem că găseşti ceva rău la ei sub preş.”

Uşile nu i se deschid însă cu nonşalanţă sau cu indiferenţă întotdeauna. Aflaţi acum pe acoperiş, deasupra oraşului, îmi arată înspre Hotel Ceahlău, un alt punct în care ar fi vrut să ajungă, de unde să fure un metru de spaţiu, o gură de aer şi cîteva fotografii. „Acolo chiar nu am avut intrare. Dar mă descurc cu blocurile astea.” Îmi arată ca o completare înspre blocuri înalte ce străjuiesc cele mai aglomerate străzi din oraş, imobile renovate în ultimii ani şi atent colorate sau acoperişuri roşii sau verzi care „dau bine în poză, dacă ştii să le încadrezi.”

pe stalpul nocturneiÎnsă chiar şi pentru a ajunge pe un simplu acoperiş de bloc are uneori dificultăţi, cu oamenii ce nu vor să îi deschidă la interfon sau care comentează apariţia lui în vîrful blocului. „Am înţeles într-un final şmecheria cu interfonul şi lumea mă lasă să intru dacă le spun că sînt de la primărie, că se panichează imediat. Toţi se ştiu cu musca pe căciulă şi chiar dacă nu fac nimic rău, tot se tem că găseşti ceva rău la ei sub preş.” Îi amintesc că are o poză căţărat pe stîlpul nocturnei de la stadionul din Piatra Neamţ şi rîde. Şi acolo a urcat uşor. „I-am spus paznicului că am încercat să intru dar era uşa închisă. Că sînt de la primărie şi că domnul primar vrea nu ştiu ce poză fix de acolo de sus.” Paznicului nu i-a trebuit mai multe detalii şi cu ochii pe aparatul de la gîtul lui, l-a crezut instantaneu.

sub un stalp de telegondolaPe vreun stîlp de telegondolă Ovidiu încă nu a ajuns, dar are planuri mai mari decît asta. „Releul e cu adevărat cel mai la înălţime loc în care pot ajunge. O să urc şi acolo într-o zi”, iar ochii îi sticlesc în timp ce îmi povesteşte cum s-ar descurca şi cu paznicii de acolo.

Promovare, dar pe ce bază?

De cînd a demarat proiectul „Eu am loc la înălţime”, Ovidiu are 56.000 de poze în sertarele computerului său. „Ele sînt mişto dacă vrei să vezi cum arată oraşul acum, ca obiect de studiu, dar ca promovare, cu ce să o faci? Ai un unghi aici, unul acolo şi cam atît. În 50 de poze ai terminat Piatra.” Multe dintre poze „mor” înainte de a fi publicate, fie pentru că sînt pur şi simplu prea multe ori pentru că „în realitate, nu ai multe de văzut în Piatra Neamţ.”

„Piatra Neamţ nu e oraş turistic. E un oraş industrial fără industrie sau un oraş turistic fără turism. ”

Ovidiu ridică glasul, pentru a acoperi sirenele ambulanţelor ce se înghesuie pe străzi, 43 de metri mai jos de noi. Însă zgomotul de fundal nu e singurul motiv pentru schimbarea în atitudine. Îi simţi cu uşurinţă iritarea. „Piatra Neamţ nu e oraş turistic. E un oraş industrial fără industrie sau un oraş turistic fără turism. Avem cîţiva turişti rătăciţi, nu zic nu. Mai vin cîţiva în interes de serviciu, mai vreun şofer de tir de i se termină nu ştiu ce şi trebuie să rămînă peste noapte în zona Neamţului. Însă aş zice că turismul care funcţionează cu adevărat pe aici e cel ecumenic, prin prisma mănăstirilor, dar oraşul efectiv nu beneficiază de pe urma acestui turism.”

Iritarea din spatele pixelilor

1619127_745171282179833_869780239_nDe pe acoperişul pe care ne aflăm, telegondola trece pe lîngă noi nestingherită, aflată la 15 metri depărtare de hotelul pe care ne aflăm. Arăt înspre ea, dîndu-i ironic de înţeles că uite, cu asta se atrag turiştii, însă Ovidiu ridică din umeri. „Lucruri s-au făcut la noi în oraş, dar pe sărite şi fără o temă anume. Da, avem telegondolă şi stadion naţional, e mişto, dar uită-te şi tu la restul, pentru ce să mai vină lumea? Teatru părăsit, nu funcţionează, l-au renovat în doi peri. Casă de cultură lăsată în mama ei, gară cu trei trenuri pe zi cu două vagoane şi cinci oameni. Muzeu, nimic, dacă e să luăm la bani mărunţi, unde faci tu turism în Piatra Neamţ?” Ovidiu se plimbă de pe un colţ al altuia al acoperişului înfierbîntat de soare,  în timp ce îmi arată locurile din oraş care ar putea fi dezvoltate.

Gesticulează în răstimpuri şi mai apasă cîte un click pe declanşatorul aparatului de la gît. Glasul i se domoleşte. „E frumoasă zona centrală, uite, acoperişuile dau bine în poză, te poţi juca cu multe elemente, dar pînă cînd? E nevoie de o temă centrală, de ceva care să lege locurile astea şi să le facă să funcţioneze împreună, ca să atragi aşa pînă şi pe unu’ din Elveţia, na, ca exemplu.”

Frumuseţe strecurată prin ochelari de cal

Ovidiu face pozele pe care oamenii le găsesc unice şi originale cu drag şi are zile cînd lucrează între opt şi doisprezec ore, fiind fie cocoţat pe vreun vîrf de clădire, fie în spatele calculatorului. Însă nu e pietrean, este din Iaşi şi doar a crescut de la şase ani sub Pietricica, iar acest paradox face ca acum, la cei 32 de ani ai săi, să îi înţelegi cu greu pasiunea pentru oraşul în care doar a crescut.

„A photoshopa a devenit deja un verb. Mulţi nu înţeleg că a photoshopa nu înseamnă a strica. Eşti practic un inginer de culoare, nu distorsionezi realitatea, ci ajustezi imaginea şi pictezi pe poză.”

Îl priveşte însă cu drag şi vorbeşte despre Piatra Neamţ ca şi cum ar vrea să-l strîngă în braţe, să-l alinte şi să-l trateze ca pe copilul său. Îl „piaptănă” însă şi îl bibileşte în Photoshop, dîndu-i contrast şi detalii mai puternice. „Mai ajut puţin pozele, le mai corectez. Mulţi spun că Photoshopul sau în fine, alte programe de editare, alterează pozele. Sau, nu vezi, a photoshopa a devenit deja un verb. Ei, mulţi nu înţeleg că a photoshopa nu înseamnă a strica. Eşti practic un inginer de culoare, nu distorsionezi realitatea, ci ajustezi imaginea şi pictezi pe poză.”

Ovidiu laudă peisagistica oraşului, însă recunoaşte că de multe ori, oricît de mult ar lucra, pozele tot anoste pot ieşi. „Aşa ne-a lăsat natura, norocoşi, cu cinci lacuri, munţi, cu Ceahlăul în zare. Însă dacă ne uităm la clădiri n-aş mai spune la fel. Uită-te puţin la blocurile astea comuniste, de zici că eşti la nu ştiu ce periferie de oraş, cînd ele sînt aşezate fix sub telegondolă, uite, exact ce ziceam, faci telegondolă ca să aduci turişti şi nu prea ai ce să le arăţi oamenilor.” Îmi arată şi spaţiile părăsite din oraş, fostele fabrici, fostele depozite, după ce le priveşte cu amărăciune. „E ok oraşul, dar ar trebui cumva să te uiţi nişat, cu ochelari de cal, ştii, ca să nu vezi decît ce e frumos şi colorat şi pozitiv. Aşa că într-un final nu e de fapt aşa ok precum credem sau cum vedem în poze.”

Banii n-aduc … poza bună

În ciuda iritării sale evidente faţă de sistem, Ovidiu nu renunţă la ideea de promovare a oraşului aşa cum e el. Chiar dacă lucrează complet pro-bono. „Mă lupt prin proiecte de genul să se dezvolte turismul în Piatra Neamţ, pentru că deţin şi Asociaţia Neokoolt, ce ţine de cultura Cucuteni, deci lucruri ar fi de dezvoltat, însă chiar dacă fac asta nu are ce să îmi iasă, fiindcă lucrez voluntar, de drag. Dacă se dezvoltă treburile la noi în oraş, tot hotelurile, barurile, taximetriştii au de cîştigat, şi bănuiesc că nu mi-ar da oricum nici unul vreo cafea pe gratis. Pur şi simplu le fac că îmi place.” Este însă conştient în acelaşi timp că lucrurile nu se pot schimba doar prin intermediul unor poze, fie ele 56.000 sau 365, la sfîrşitul anului. „E nevoie de promovare masivă şi nu numai prin poze, nu înseamnă că vai, dacă fac poze eu acum cu oraşul e gata promovat. Eu visez foarte mult şi poate vreau să mă apuc de multe şi mulţi cred că gîndesc mare şi nu o să reuşesc. Chiar dacă nu o să reuşesc, vreau ca măcar să fac ceva simplu. Să schimb viziuni şi să deschid ochi.”

De mentalităţi corupte şi care gîndesc lucrurile doar prin prisma profitului tot se loveşte, chiar şi aflat la înălţime, cu aparatul de gît. „Mai apare cîte unu’ care îmi zice că «Hai, fă o poză în care să se vadă şi numele localului meu» şi eu numai de-al dracu’ nu îi fac. Acum că mi-a zis asta anume nu îi mai fac, deşi poate eu deja fotografiasem că mi-a plăcut unghiul şi puţin îmi păsa de sigla lui”, spune Ovidiu în timp ce-mi arată localul cu pricina.

Ovidiu nu crede însă în motivaţia dată doar de bani „Fotografia are efect, pata de roşu, a creat emoţia? Ok, perfect atunci. Eu aşa văd lucrurile. Mai ales în zilele noastre, între sute de mii de utilizatori de camere şi poze, contează să surprinzi ceva. Şi nu poţi să faci aşa dacă eşti motivat doar de bani.” Pe lîngă fotografiile realizate pentru oraş, Ovidiu surprinde şi momente din viaţa de zi cu zi, dacă tot se întîmplă să poarte aparatul de fotografiat mai mereu cu el. Iniţial îi plăcea să facă portrete sau să îşi editeze fotografiile şi să le lase într-o singură culoare, însă „Eu am loc la înălţime” are nevoie de culoare, inevitabil.

„Sînt puţin bolnav de asta, nu mai ştiu nici de familie, de prieteni, nu mai ies, m-a acaparat. Îmi găsesc aprecierea la oamenii de rînd, în like-uri, share-uri şi discuţii, pentru că în funcţie de ele mă ghidez. ”

Nu vorbeşte cu ironie atunci cînd îmi povesteşte despre cît de mult timp investeşte în proiectul său. „Aş spune că sînt puţin bolnav de asta, nu mai ştiu nici de familie, de prieteni, nu mai ies, m-a acaparat. Îmi găsesc aprecierea la oamenii de rînd, în like-uri, share-uri şi discuţii, pentru că în funcţie de ele mă voi ghida şi îmi voi alege pozele de album la sfîrşitul anului.”

Frica, demult căzută de la înălţime

1622730_738366352860326_1280638379_nÎl văd că se uită din nou înspre releu şi îl întreb dacă nu îi e frică totuşi să se caţere peste tot. „Mai mult decît să mor ce pot să păţesc?” Caută să nuanţeze replica şi să o facă mai puţin dură, spunîndu-mi că nu se aruncă cu capul înainte, chiar dacă aşa pare. Ba chiar mai strecoară cîte o glumă cu asfaltul care dacă e nu moale la impact, eh, asta e, moare. „Dacă mi se întîmplă inevitabilul, să spunem că voi cădea de pe o clădire, asta e, mor efectiv. Însă dacă e să fie aşa şi există totuşi o singură persoană care remarcă «Uite, bă, a murit ăsta, care a făcut asta şi asta», atunci sînt mulţumit. Nu-mi doresc să fiu la cămaşă, să fiu la birou sau în nu ştiu ce partid ca să reuşesc. Se poate şi pe jos, pe genunchi,  sau în tenişi la 70 de lei din mall.”

Text publicat pe site-ul agenției de presă a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, CuzaNet și în versiunea online a Revistei OK, Piatra Neamț, 26 mai 2014

Sursă fotografii: Ovidiu Slătineanu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s