Viza pentru Statele Unite ale Americii: supliciul așteptării

Cluj, Iași, Brașov. Sau de fapt, din orice oraș din țară ai fi, dacă ești student și ai gânduri de plecare în State pe durata verii, ajungi inevitabil să faci coadă la ușa Ambasadei SUA de la București. De acasă pleci cu un formular de înscriere gata completat, pașaportul adânc înfipt în buzunare, o oră prestabilită pentru interviu și tupeu. La fața locului, realizezi că de fapt, pașaportul e tot ce îți trebuie. Asta, și răbdare. Deși bănuiești probabil că nu vei fi singurul care vrei viză pentru vara ce bate la ușă, nu îți spune nimeni cum stă treaba. La poarta Ambasadei, la marginea capitalei, în plin câmp, răbdarea ți-e cel mai bun aliat. Restul vine de la sine.

cap de afis

Fustiță plisată. Cămașă la dungă. Dosar la subraț sau geantă atârnând leneșă pe umeri. Ochelari de soare obligatoriu, căci peste cele enumerate mai sus bat primele, dar puternicele raze de soare ale dimineții. Ai zice că e deja vară. Dar nu, mai e până atunci. Acum se face doar pregătirea studenților pentru vară. Pentru vara americană.

Nu e o tabără de instruire sau vreun training oficial. E doar o lungă coadă aflată la 10 kilometri înafara București-ului, acolo unde te lasă în plin câmp vreun mijloc RATB care o cotește rapid înapoi înspre agitația capitalei. Rămâi însă la ușile Ambasadei Statelor Unite ale Americii, acolo unde sute de alte suflete așteaptă însemnul important în pașaportul vișiniu din mîinile fiecăruia: viza către Statele Unite.

Vinerea Patimilor

Ambasada-SUA-BucurestiE una din vinerile în care viza J1 pentru studenții înscriși în programul Work and Travel se eliberează pe baza aplicației, a dosarului întocmit cu luni înainte și a unui interviu față în față dat în maxim cinci minute, la urma căruia afli de la un reprezentant al Ambasadei dacă pleci sau nu în State pentru lunile de vară. Una din vinerile din lunile aprilie, mai și iunie în care acest tip de vize se eliberează, explicând astfel cozile lungi și nervii întinși de stau să plesnească în două din cauza așteptării pe lângă poarta Ambasadei. Devreme ce te afli acolo însă, tragi aerul cald al dimineții adânc în piept și îți repeți la fiecare doi pași înaintați că se va termina repede, în ciuda aparențelor și a fețelor ostenite și deja plictisite.

Nu se mai ține cont de nici un orar dinainte stabilit, cînd coada se ramifică și lungește de la un minut la altul

Teoretic, fiecare dintre cei aflați la coada ce înaintează greoi sunt programați la o anumită oră la interviul pentru viză. Practic însă, deși tu ar trebui să intri la ora nouă, ai în față ta oameni de ora 12 și în spate, de ora opt. Nu se mai ține cont de niciun orar dinainte stabilit iar coada se ramifică și se lungește de la un minut la altul, creându-și de una singură propriile reguli. În soarele de la marginea București-ului, în nerăbdarea pe care o poți tăia cu cuțitul, ora la care ai fost programat contează poate doar pentru mama de acasă, care așteaptă la rândul ei ca odrasla ei să ducă la bun sfârșit misiunea birocratică și stufoasă la care s-a angajat.

Răbdarea pierdută la marginea capitalei
Photo 09-05-14 09 17 08Dimineața se scurge greoi pentru coada de studenți scăldată în soare. Unul oftează în răstimpuri, altul înroșește difuzorul telefonului cu apeluri date de plictiseală. „Mă omoară așteptatul ăsta”, spune un tînăr pe un accent ușor de descifrat, de ardelean, în timp ce își trage tacticos ochelarii Ray Ban din vârful capului în vârful nasului. Își verifică din când în când ceasul de la mână și mai urnește câteva glume cu cei doi cunoscuți ai săi. Urmăresc cu privirile o fată abia ieșită din Ambasadă. „Ia uite-o pe asta. Se vede pe fața ei că râde în sinea ei, ar vrea parcă să se exteriorizeze mai mult da’ n-are cu cine, că e singură.” Câțiva schițează un zâmbet în jurul lui însă nici unul nu are chef parcă să guste o glumă sau să ia parte la ea, când coada e atît de lungă și deasă.

Photo 09-05-14 09 49 59Marginea trotuarului e un bun spriijin pentru cei care vor să își ia un răgaz de la statul în picioare.Un tânăr îmbrăcat la dungă stă comod pe o mapă Student Travel, așezată direct pe bordură. Din ea se văd colțurile formularului cu care ar trebui să intre în clădire. Pare însă distras și nu observă că îndoaie actul pe care e plasat pentru a se odihni decât atunci când unul din prietenii săi îl trage de mânecă cu un „Man, vezi că îndoi DS-ul”. Îi răspunde plictisit celui interesat de binele lui, după care se ridică totuși de pe bordură și bagă în dosar colțurile actului.

Ultima sută de metri, deloc ultima

Odată cu trecerea orelor, rezervele de apă, suc sau alimente de ronțăit și pierdut vremea se subțiază. În rândul de studenți se simte iritarea pentru faptul că nu există în jur vreun butic de unde să își poată potoli setea sau foamea. Nervii se sparg însă odată cu înaintarea în coloană, iar cei care au intrat pe ultima sută de metri de așteptare, sub placajul de plastic ce seamănă cu o stație alungită de autobuz, sunt parcă mai destinși. Soarele nu îi mai bate în cap. Au în fața lor oameni care ies constant pe porțile clădirii, arborând zâmbete triumfătoare de „Ce tare-s eu, mi-am luat viza”.

Peisajul sec de câmpie năpădită de buruieni înalte e înlocuit de zidurile impunătoare ale clădirii

La începutul rândului, Stanley, unul din angajații Ambasadei, controlează meticulos numele de pe formularele de confirmare și din pașaport, după care aplică tacticos o etichetă cu un cod de bare pe spatele actului de călătorie al studenților. De aici, se trece la o altă etapă de așteptare, mai scurtă și, în fapt, ultima înainte de intrarea în clădire. Dacă te uiți înapoi, la chipurile celor din urma ta, răsufli ușurat. Coada pe care tocmai ai depășit-o e deja departe, iar în fața ta, peisajul sec de câmpie năpădită de buruieni înalte e înlocuit de zidurile impunătoare ale clădirii.

Deschide ușa, americane!

Ambasada_SUA_in_Romania_sediu_nouCu un clic sonor. Așa se deschid ușile și așa știi că ai voie să intri. Odată ce ai pășit însă la interior, e ușor să uiți unde te afli, pentru că în primă fază, ai impresia că ai nimerit tocmai la aeroport. „Jos cu centura sau alte obiecte de metal de pe voi”. După ce asculți conștiincios vocea tăioasă a bărbatului dur care se află în spatele aparatului de scanat, treci și prin clișeisticul moment în care aștepți să vezi dacă nu ai ceva de metal pe tine de care tu nu știai și care să facă să bâzâie cadrul sub formă de ușă pe sub care urmează să treci. Studenții sunt însă cu toții „curați” și, odată cu procedura prin care tocmai au trecut, încep să realizeze rând pe rând că s-au angajat la ceva serios și că glumele rămân în fața porții. Mai mult decât atât, la nivel general, se înțelege care e toată treaba cu așteptarea. Parcă prinde altfel de sens și e de înțeles, când lucrurile se întâmplă cu atât de multă seriozitate și profesionalism.

Birocrație adusă de peste ocean

Prezentarea dosarului. Luarea amprentelor. Susținerea interviului. Toate se fac într-o singură încăpere lunguiață, dotată cu multe bănci pe o parte, pentru așteptat, desigur și un rând de ghișee, în cealaltă parte. „Tichetul numărul X la ghișeul numărul Y”, „Vă prezentați cu același tichet mai târziu, pentru luarea amprentelor”, „Vă prezentați cu același tichet mai târziu, pentru interviu”, „Where will you work in the summer?”. Întrebările și indicațiile curg în toate direcțiile, peste mulțimea de tineri care ocupă băncile.

Interviul pentru viză nu constă, de regulă, în mai mult de cinci întrebări generale

Peste toate însă, răpăie necontenit vocea unei angajate, care ghidează studenții către ghișeele numerotate, în funcție de bonurile de ordine primite la intrare. Vocea monotonă guvernează atmosfera din încăpere, însă nu ajută la emoțiile acumulate în timp.„Frate, aș înnebuni dacă aș lucra aici și aș auzi-o pe tipa asta mereu. Parcă e pusă pe repeat, are același accent mereu.” Mă uit în grabă la cel de lângă mine care nu mai suportă fundalul sonor. O fi având emoții, căci își mișcă picioarele a tic nervos și urmărește numerele de deasupra ghișeelor cu prea mare atenție.

Pentru majoritatea celor aflați în sală, interviul pentru viză nu constă în mai mult de cinci întrebări generale legate de locul de muncă sau statul ales pentru vara ce urmează, universitatea și studiile de acasă, ce planuri ai când te întorci acasă. În total, fiecare dintre studenții prezenți în încăperea lungă a Ambasadei s-au prezentat la ghișee de trei ori: pentru depunerea actelor, amprente și interviu. La finalul șirului de deplasări, majoritatea zâmbesc cu gura până la urechi. Viza e gata luată pentru mai toți cei prezenți. Ies în soarele amiezii pe rând, ca scăpați de la tortură. În realitate, recunosc cu toții față de părinții sau prietenii de afară că nu a fost cine știe ce. E doar o viză. Și e toată a lor. Asta, sau vara care tocmai ce urmează să li se aștearnă la picioare.

Text publicat pe site-ul agenției de presă a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, CuzaNet și în versiunea online a Revistei OK, Piatra Neamț, 26 mai 2014 

Advertisements

3 Comments Add yours

  1. Maria says:

    M-am apucat de citit cu chef, dar nu am reusit sa o duc la capat, e prea lung si prea plictisitor….

    Like

  2. anasipos says:

    Sunt conștientă că nu îi pot mulțumi pe toți. N-aș putea să fiu într-atât de “dulcik” încât să mă gândesc la toată lumea, dacă înțelegi despre ce vorbesc.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s