Tinerii neliniștiți ai lui Murakami

padurea-norvegiana-top-10_1_produs

*Pentru Radu Leb, dacă tot m-a provocat să scriu replica mea la recenzia lui 

Dacă ai în mână un exemplar din Pădurea Norvegiană a lui Haruki Murakami, pregătește-te sufletește să fii pus la încercare. Pentru că e nevoie de tărie să poți să duci volumul la bun sfârșit. Tărie, pentru a putea fi martorul unui personaj care ți se destăinuie cu cea mai mare sinceritate. Care îți aruncă în față stări de depresie și tristețe, de aproape că uiți că mai există ceva bun pe această lume.

Când citești o carte, ești tentat să te folosești de veșnicul clișeu „citesc pentru a mă deconecta de la realitatea de toate zilele”. Cam ăsta ți-e motivul pentru care te izolezi o suită de ore cu o carte în brațe, așa e? Asta mă așteptam să găsesc și eu în paginile cărții pe care mi-am achiziționat-o cu ceva vreme în urmă de pe elefant.ro. Recunosc însă că eram conștientă de modul în care este scrisă și că am așteptat starea necesară pentru a putea începe lectura. Am tot așteptat-o, însă nu a venit decât atunci când am primit cadou același exemplar, de la aceeași editură, în același format. Am râs în sinea mea o secundă de coincidență și am spus că e un semn: cartea trebuie citită.

N-ai putea însă să spui că te deconectezi în timp ce citești romanul de față al lui Murakami. Căci cum ai putea să te descotorosești de ale tale într-o lume de oameni prea tineri pentru problemele lor? Prea frumoși pentru urâțenia unei boli mintale. Prea slabi în fața valului de sinucideri care se revarsă pe nepusă masă în paginile cărții.

tumblr_l9r69wrIg11qd64c6o1_500
Seppuku („tăierea stomacului”)

„Moartea nu se află la polul opus vieții, ci face parte din viață.” Moartea este atât de prezentă în romanul lui Murakami, încât nu te mai surprinde, odată ce ajungi să te obișnuiești cu ritmul apariției ei.
De fapt, sinuciderile repetate nu ar trebui să surprindă deloc, având în vedere faptul că personajele lui Murakami se învârt în societatea japoneză, în care onoarea este mai presus decât viața. În lumea asiatică actuală, în care vechiul ritual seppuku (harakiri, practicat de vechii samurai sau tăierea stomacului, în traducere liberă,) trebuie să-și fi lăsat din urme.

E o poveste de dragoste și nu e doar una. E Naoko, singura iubire a naratorului, sau sunt Naoko, Midori, Reiko, femeile în jurul cărora gravitează în tinerețea sa, singura etapă de astfel relatată în paginile cărții. Peste toate poveștile sau  femeile din viața lui cad însă moartea, depresia, sinuciderea, tristețea constantă care sapă la rădăcinile omului.

Și parcă anticipezi finalul. Parcă știi către ce se duce totul. Însă nu te lași. Nu după ce ai trecut prin atâta amărăciune. Așa că duci până la final lectura cu aviditate, ca să te poți scutura de ea. De ea, de carte, de finalul ei, de morțile ei și de tot ce e problematic. Ca să te reconectezi la realitatea ta, dacă e să continuăm în ideea clișeului menționat. Căci sigur în lumea ta e mai cald și mai soare decât la umbra „Pădurii” lui Murakami.

Sursa de inspirație a titlului și laitmotivul cărții, melodia celor de la Beatles.

Surse foto: elefant.rocotidianul.rotumblr.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s