La ea, când venea iarna

Şerpii intrau în pământ

A crescut într-un sat aşezat în capul unui şes. Din cauza asta îi era mereu frică de şerpii de casă şi de apă care îşi făceau drum dinspre şes înspre casele aşezate la o aruncătură de băţ. Vara, îi vedea des striviţi pe asfaltul crăpat de soare, când trecea pe deasupra lor în grabă pe osia vreunei căruţe. Iarna, îi vedea congelaţi şi cu capul prins între scândurile gardului de la casă.

De departe însă, prefera iarna. Zăpada cădea mereu în strat gros şi la urechile ei încă nu ajunseseră vorbe despre încălzirea globală, pe atunci încă erau patru anotimpuri. Atunci ştia cu siguranţă că târâtoarele nu mai mişcă. Mai prefera iarna pentru că hârleţul greu, folosit pe timp de vară, zăcea aruncat în fostul grajd din fundul curţii. Mâinile ei aveau doar zece ani, dar deja urau sapa, lopata, beschia şi alte derivate. Iarna putea să fie copil.

Zâmbetul îngheţa pe feţe

Iarna putea să râdă până îi pocneau fălcile în jurul cişmelei din sat. Punct de întâlnire cu alţii de vârsta ei, cişmeaua era aşezată fix la jumătatea unui deal pe care îl foloseau mereu pentru derdeluş. Apa care se scurgea din ea ajungea inevitabil într-un pârâiaş de la baza dealului, în care aterizau cu toţii cu săniile şi sacii, de le ţâţâiau fundurile muşcate de ger.

Nici vorbă să se oprească însă. Acasă nu i-ar fi aşteptat decât o sobă fierbinte şi o somnolenţă atât de palpabilă, încât puteau să o taie cu cuţitul. Mai bine să-ţi crape burta de râs şi fundul de ger.

Fricile se estompau

Iarna nu se temea de câinele vecinului, o namilă de la stână care fugărea mereu maşinile de pe stradă. Până şi lui îi tremura fundul şi stătea ascuns în imensa lui cuşcă, de îi sărea cheful de a speria copii nevinovaţi. Ca o victimă care îşi iubeşte călăul însă, ea a rămas fidelă dragostei faţă de câini.

Chiar dacă lăţosul ăsta uriaş îi făcuse ferfeniţă fundul soră-sii.

Chiar dacă îi era frică de el încă de când îi auzea cum ghearele scurmau în fuga înspre stradă pietrişul din curte.

Acum,  doişpe ani mai târziu, pe ea nu o strânge în spate vederea unui câine, ci simpla arătare a unei mâţe.

Iartă-mă, la Surprize, Surprize

În iernile alea de copil veşnic neatent şi neastâmpărat, se ridica din pat ca să aprindă televizorul din buton. Telecomanda era un lux. Pasiunea din anii recenţi pentru Discovery i-a fost scoasă la iveală iniţial de Teleenciclopedia, difuzată pe TVR1. Îşi lipea ochii (pe atunci încă sănătoşi) de ecran şi înghiţea cu nesaţ orice informaţie. Iarna avea timp de răsfăţul ăsta.

A crescut cu Raluca Moianu şi Andreea Marin. O enervau câteodată momentele lacrimogene din ambele emisiuni, dar habar nu avea să riposteze, era prea mică şi nu ştia să discearnă. În plus, nu era cablu şi altceva nu prindeau. Serile de luni şi sâmbătă erau dedicate exclusiv duduilor menţionate mai sus.

Iernile alea de copil veşnic neatent şi neastâmpărat sunt demult pierdute şi astupate de trecerea timpului. Iarna de atunci nu mai e ca iarna de acum. Ea nici n-ar mai vrea să retrăiască vreuna dintre ele.

Uneori, stă şi se întreabă dacă mâinile de acum au lucrat cândva cu adevărat bucata de pământ din faţa casei.

Dacă  şerpii chiar erau adevăraţi.

Dacă fundul chiar i-a îngheţat vreodată în mijlocul iernii într-un pârâiaş de la baza unui deal.

Dacă lăţosul de la stână mai trăieşte.

Raluca Moianu şi Andreea Marin nu mai sunt pe post.

Mâinile de acum se sprijină de tastatură.

Fundul încă îngheaţă în ape reci, preferabil norvegiene.

Lăţosul de la stână sigur a murit.

Copilul de atunci a murit.

Advertisements

One Comment Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s