Scriam ieri cu foarte multă moderație despre cum pleacă tinerii din țara asta cu atâta aplomb de parcă i-ar fugări cineva cu varga.

Azi aproape că nu îmi recunosc tonul domol de ieri. Păi normal că pleacă și nu se uită înapoi decât cu un ochi, aruncând un oftat prelung către familiile rămase acasă. Poate că sunt făcuți din alt aluat decât generațiile trecute. Un aluat care s-a săturat să tot dospească și să nu fie băgat în seamă.

Cum să nu pleci dacă ușile trântite în față parcă te schimonosesc și îți rup de fiecare dată din hotărâre?

Dacă oameni care ți-ar putea fi părinți, care sunt de fapt părinți la rândul lor, nu empatizează și te tratează ca pe un gunoi de pe preșul lor de la ușă. Gândește-te, ai face la fel cu plodul tău?

Să faceți borș din nepăsarea voastră. Și tocăniță de creieri comuniști

Așa că atunci când aud adulți în toată firea lamentându-se că le pleacă bobocimea din țară, îmi întorc spatele și plec. Că așa vrea mușchiul meu tânăr, care nu e în stare să mai schimbe mentalități care nu se vor a fi schimbate, prea înrădăcinate în comoditate și tâmpenie crasă.

„Dar, vai, nu plecați, rămâneți să schimbați…” Ce să schimbi, prietene? De unde atâta răbdare? Păi îmbătrânesc și eu odată cu mentalitățile „dinozauriste” pe care aș încerca să le schimb. Rămâneți să faceți borș din nepăsarea voastră. Și tocăniță de creieri comuniști. Toți o apă ș-un pământ.

*exagerare voită.

Sursă foto: frugalbeautiful.com