Trei cămine, două campusuri și douăsprezece colege de cameră

Stop. E loc de câteva cuvinte înainte să îmi mut casa de pe Copou.

E inevitabil să nu fii nostalgic pentru un loc în care ai trăit trei ani (mai mult sau mai puțin), unde ai legat prietenii trainice (mai multe sau mai puține), unde ți-ai pierdut pașii pe holurile și amfiteatrele universității. Unde ai râs până ți-au pocnit fălcile tale de student, always living the moment, pentru că, nu e așa, you only live once. #yolo

stress-memeÎn același timp însă, îți scapă multe înjurături printre dinți și pe șoptite, pe același Copou. Pentru că inevitabil, de ai nevoie de câteva acte sau ca o situație să fie rezolvată, te pomenești trimis dintr-o parte într-alta și te învârți până amețești, ca într-un final lucrurile să se rezolve la primul om de la care ai plecat, cu o singură semnătură. În direcția asta m-am lovit de cei mai mulți pereți în studenția mea.

Însă sigur, asta nu se întâmplă doar pe Copou. Am blagoslovit sistemul când mi-a pus piedică  și în alte părți ale Iașului. Însă studenția mea (și a altor zeci de mii de tineri care au absolvit înaintea mea), e legată în totalitate de Copou. Înșir mai jos cele mai importante trei motive:

  • Aici am trăit. Am vrut mereu să stau la cămin, deși am avut și perioade în care fugeam de el ca de draci.

Cred că e un fel de joc de supraviețuire. Să fii aruncat la grămadă cu necunoscuți și să te rogi să nu ți se spargă oale și tigăi în cap pe la jumătatea anului universitar e o adevărată provocare. Baie la 100 de oameni pe palier? Been there. Spălat la mână trei ani? Done that. Apă caldă dată cu țârâita și după program? Fuckin’ still hate that.

Nu îmi pot imagina cum e să mă ai drept colegă de cameră și să nu te urci pe pereți.

La final de studenție, după trei cămine, două campusuri și doisprezece colege de cameră, încă mă mir că nu mi-a pus piedică cineva pe stradă. Nu îmi pot imagina cum e să mă ai drept colegă de cameră și să nu te urci pe pereți.

  • Aici m-am învârtit ca un titirez până ce am învățat cum e să nu te rătăcești prin universitate. Aici mi-am făcut studiile și tot de aici îmi place să cred că ies un alt om, în comparație cu ce eram la început de studenție. Are el Copoul farmecul și totul lui care te schimbă inevitabil.
  • 11349911_954694984575876_474812329_nAici am stadionul, și tot Copoul are pistă de alergare, yay, civilizație, că nu dai de ea peste tot.

Aici mi-am ars energiile și gândurile negative, am călcat stresul din mine în picioare. Treptat, am învățat orele și zilele în care Copoul e super aglomerat, ca să știu când să nu ies, să nu îmi fac nervi degeaba. La final de studenție, știu că după zece seara, alergatul merge strună, iar la deal va fi întotdeauna mai ușor decât la vale.

Da, știu că m-ați văzut alergând pe Copou și nu, nu-s arogantă, dar nu văd și nu aud, fraților, atunci când alerg!!

Se cuvine un late disclaimer pentru serile în care, cu căștile și muzica la maxim în urechi, fără ochelari pe nas, habar nu aveam pe lângă cine trec și eram trasă de mânecuță a doua zi. Da, știu că m-ați văzut alergând pe Copou și nu, nu-s arogantă, dar nu văd și nu aud, fraților, atunci când alerg!! Asta așa, ca să îmi mai spăl din păcate.

Când mă uit în urmă, prind curaj. Dacă trag linia, mă simt deasupra ei. Am tras de Copoul ăsta din toate părțile. Și bine a mai fost.

Rămâi cu bine, prietene. Rămâi cu bine, Copou!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s