Românii și frica de ocean

„Păi dacă te prăbușești deasupra apei, ce faci?”

Wait, what?

***

Încercam în urmă cu un lung șir de ore să explic unui taximetrist fricos de București teorii cu privire la nemurirea sufletului și la trecerea inevitabilă în neființă a corpului omenesc. Glumesc.

Încercam să îi spun omului că nu înțeleg de ce are românul atașamentul ăsta față de pământ extrem de bine plasat în subconștient și nu poate scăpa de el. Discuția pornea de la zborul deasupra oceanului. De care lui îi era frică în draci. „Haideți, domnișoară, că trebuie să vă fi fost teamă măcar prima oară de atât de multă apă dedesubt.”

I-am servit un „Nu” calm și imperturbabil și mi-a pus o față dezaprobatoare. Părea ca și cum urma să își facă cruce. „Ei, haideți, că nu se poate.” Discuția continuă într-un du-te vino în care fiecare ține morțiș la ideea lui. Sigur că nu îmi propusesem să îl scot din apele lui, voiam doar să îl fac să înțeleagă un lucru ușor prea evident.

Dacă e să îți vină sfârșitul, vine și acasă, la tine în țărișoară, cu o cărămidă căzută în cap de pe o clădire dezafectată.

Prin urmare, de ce să îmi fie mereu frică de drobul de sare care șade periculos deasupra capului, dacă într-un definitiv el o să cadă oricum cu sau fără voia mea? Fratele meu, în momentul în care pici de undeva de la mai bine de 10.000 de metri altitudine, crezi că mai contează dacă ești pe uscat sau pe apă? Dacă pici în deșert printre scorpioni sau în apă printre rechini? Dacă știi să înoți sau dacă știi să alergi? Mă aud mereu spunând că dacă e să îți vină sfârșitul, vine și acasă, la tine în țărișoară, cu o cărămidă căzută în cap de pe o clădire dezafectată. Însă dacă vorbim de „în caz că mă prăbușesc, măcar să fie pe tare, să am siguranța solului, nu se știe, poate supraviețuiesc” e clar că ne limităm și așa nu ajungem nicăieri.

Sigur, nu mă limitez doar la taximetristul în cauză. Replici cu privire la teama de a zbura deasupra oceanului am tot auzit. Iar colac peste pupăză, mai există o strângere de inimă colectivă (tipic românească), cu privire la a fi „atât de departe de casă.” Că „parcă e prea departe”, că dacă se întâmplă ceva acasă ajungi târziu înapoi și așa mai departe.

Are românul ceva cu pământul, asta e sigur. A știut el Rebreanu ce scrie când l-a lansat pe Ion în lume.

Nóta béne: titlu exagerat cu bună știință

Advertisements

One Comment Add yours

  1. Ovidiu says:

    Poate pentru că avem doar ieșire la mare. Nice one.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s